TVR Cultural i-a invitat pe telespectatori vineri, 12 mai, de la ora 22.00, pe urmele maurovlahilor, o etnie dispărută, ale căror povești au fost narate într-un documentar realizat de Tudor Chirilă.

„Toată lumea a aflat din cărţile de istorie despre Bihorul ducelui Menumorut, cu centrul în cetatea Biharea de lângă Oradea de azi, care, la începutul secolului X, a încercat zadarnic să reziste maghiarilor invadatori ai ducelui Arpad. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă că a existat un alt Bihor cu centrul în castelul Bihor, în ţara care poartă numele de Muntenegru?

Şi câţi ştiu că în Evul Mediu a fost o ţară pe nume România în Bosnia? Cei care au denumit-o aşa au fost cândva, prin secolele XII-XIII, misterioşii valahi negri, descinşi din Nodul Dunării – după cum limpede le arată numele, care au întemeiat acolo propria lor principalitate şi pe care grecii îi numeau mavrovlahi, sârbo-croaţii – morovlaşi, italienii şi dispăruţii dalmaţi – morlachi, iar turcii – kara-ulagh”, explica regizorul Tudor Chirilă, care a realizat primele documentare de lungmetraj din lume despre romanitatea sud-dunăreană, cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe.

Documentarul „Maurovlahica. Recviem pentru o etnie dispărută” a pornit de la opera istoricului Silviu Dragomir, victimă a terorii comuniste, căruia îi este dedicată producția, și de la amintirea formațiunii prestatale Bihor din Muntenegru, despre care se știe că era a valahilor negri sau „maurovlahi” - cum îi numeau grecii; „morovlași” - cum îi numeau slavii sudici; „nigri latini”- cum îi numeau italienii în textele lor; „kara-ulagh” - așa cum îi vor numi tătarii.

Echipa de filmare a străbătut locurile în care trăiau cândva acești români de la Nordul Dunării, goniți de invazii înspre litoralul Mării Adriatice, în acea parte extremă a Peninsulei Balcanice. Căci valahii negri erau cei din nord, iar valahi albi, cei din sud – reperul fiind Dunărea. Numele le-a fost dat de semințiile turce migratoare timpurii, pecenegi și cumani, și preluat ulterior de tătari.

A fost pentru prima dată când o echipă de filmare a ajuns la resturile greu accesibile ale Cetății Bihor, unde era în Evul Mediu (sec. XII-XV) centrul de putere al formațiunii prestatale cu același nume a valahilor păstori din Dalmația – o republică pastorală exact ca cea din Vrancea, opusă republicilor țărănești proprii slavilor (sclavinii).

Monumente unice ale unei stranii civilizații balcanice, uitată până și de românii de azi, se derulează în fața obiectivului. Echipa prezintă locuri fundamentale ale culturii, precum Cattaro – azi Kotor, Raguza – azi Dubrovnik, Spalatro – azi Split, Traú – azi Trogir, Zara – azi Zadar, în care se suprapun milenii de istorie, dar din care romanitatea a dispărut complet.

Echipa a filmat în Munții Velebit, numiți acum o jumătate de mileniu „Morlacca” de către venețieni – căci acolo era o altă republică pastorală a strămoșilor noștri îndepărtați, maurovlahii. Aflăm și despre Romanija din Bosnia și despre Stari Vlah (Vlahia Veche) din Serbia – și un întreg evantai de formațiuni prestatale de genul „republicilor pastorale” ne reapare din uitare.

Alături de acestea, urcăm pe Muntele Negru, care a dat numele țării Montenegro și vizităm capitala istorică Cetinije, în care este venerată până azi Valșka Țrkva – Biserica Vlahilor, aflăm de Munții Durmitor sau de învecinatul Gemelomunte, trecem prin locuri al căror nume au păstrat peste secole amintirea etniei dispărute a maurovlahilor. Vedem și Vârful Caraula – termenul de „caraulă” a fost inventat de aceiași migratori turci și derivă din „kara-ulagh”, care înseamnă exact „valah negru”, amintind de statutul lor de lefegii, atestat cu mult înainte de apariția statelor feudale românești din nordul Dunării.

Este evidențiat peste tot modul de viață tradițional al maurovlahilor,  bazat aproape exclusiv pe transhumanță, fapt ce îi aducea adesea în conflict cu cetățile cândva italiene și/sau dalmate de pe litoral, tributare sedentarismului. Aceste cetăți nu puteau exista, însă, fără conviețuirea strânsă cu păstorii români – aceștia, goniți adesea cu armele, erau întotdeauna rechemați.

Se mai menționează legendara cărăușie a maurovlahilor, ale căror „cărvune” străbăteau întreaga Peninsulă Balcanică, transportând în special sarea de mare din Adriatica – era modul lor de viață alternativ. Acești cărvunari vor înființa, prin jurul lui 1200, Țara Cărvunei, cunoscută mai târziu ca „Țara lui Dobrotiță” sau „Dobrogea”.

Se trece în revistă și redutabila forță militară a acestor vlahi, menționată în multe cronici ale unor mari bătălii. Se risipesc, apoi, aberații protocroniste ridicole de genul Catedrala Sfântului Vlah din Raguza/Dubrovnik, Sveti Vlah – de fapt, dedicată Sfântului Blasius (ce-i drept, construită pe un teren donat în sec. XIV de un etnic vlah).

Se citează multe nume ale unor valahi din Dalmația păstrate în documente – în sec. XIII erau aproape toate românești, în sec. XV erau deja slave. Aflăm despre un oarecare Ozanul, menționat la Split în Sec. VIII – savanții susțin cum că ar fi primul nume românesc din istorie. Sau despre Crancus Presbiter Vlachus, din splendidul Dubrovnik de sec. XIII – Crâncu, Popa Vlahilor. Și mai aflăm de la călători că limba maurovlahilor era încă larg vorbită la începutul sec. XX, cu tot tăvălugul slavizării care a topit-o aproape complet – ultimii maurovlahi au rămas istroromânii, ei înșiși aproape dispăruți.

„Maurovlahica. Recviem pentru o etnie dispărută” a fost realizat de Tudor Chirilă și produs de Alexandru Muntean.

Mai jos, puteți urmări un promo din anul 2014: